Ultimul politist - Ben H. Winters

Castigator al Premiului Edgar, una dintre cele mai importante distinctii ale genului

Ce rost mai are sa rezolvi crime cand oricum toata lumea va muri? Detectivul Hank Palace se confrunta cu aceasta intrebare din momentul in care ciocnirea Pamantului cu un asteroid devine iminenta.
Ultimul politist infatiseaza in culori fascinante atmosfera preapocaliptica din Statele Unite: economia se prabuseste, recoltele zac pe campuri, lacasurile de cult sunt supraaglomerate, iar majoritatea oamenilor isi parasesc slujbele. Insa Hank Palace ramane la datorie, anchetand un caz de spanzurare dintr-un oras in care sinuciderile sunt la ordinea zilei. Aici insa pare sa fie vorba despre cu totul altceva...
Fragment din romanul "Ultimul politist" de Ben H. Winters:

„Ma indepartez la volanul autoturismului Impala si ma gandesc la interviul lui Tolkin, imaginandu-mi-l pe Peter Zell in seara aceea. E 3 ianuarie, e marti, iar el a venit de la lucru si s-a asezat in livingul sau anost, privind la ecranul mic al televizorului.
Pe 2 ianuarie, asteroidul 2011GVI, cunoscut drept Maia, iesise din conjunctia sa cu Soarele, devenise din nou observabil de pe Pamant si era in sfarsit indeajuns de aproape si de luminat pentru ca oamenii de stiinta sa-l vada clar, sa adune noi informatii, sa stie. Datele de la telescoape curgeau una dupa alta, fiind compilate si procesate intr-un singur centru, Jet Propulsion Lab, laboratorul NASA din Pasadena, California. Probabilitatea producerii acestui eveniment era, in luna septembrie, de cincizeci la suta; acum lucrurile urmau sa se lamureasca; fie ajungea de suta la suta, fie scadea la zero.
Iata-l deci pe Peter Zell asezat pe canapeaua din livingul sau, cu ultimele articole despre asteroid imprastiate in fata lui, ascultand toata partea stiintifica a discursului si asteptand cu emotie analiza finala, arzand de nerabdare sa afle raspunsul predictiilor si al rugaciunilor, sa stie daca raspunsul va fi da sau nu.
CBS a castigat razboiul pentru dreptul de a transmite in direct. Era sfarsitul lumii, se prea poate, dar daca mai ramasese vreo sansa, s-ar fi putut infrupta din audienta aceea timp de ani buni. In deschidere fusese o emisiune intreaga dedicata inginerului-sef de la JPL, Leonard Tolkin, personajul care superviza ultimele analize.
— Eu voi fi acela care va va da vestile bune, ii promisese el lui David Letterman cu trei saptamani mai deyreme, zambind stramb.
Era palid, cu ochelari, imbracat intr-un halat alb, era astronomul in care guvernul isi pusese toate sperantele.
In coltul din dreapta jos al ecranului pusesera o numaratoare inversa, in timp ce pe ecran se succedau imagini ale lui Tolkin mergand pe holurile institutului, mazgalind coloane de calcule pe o tabla, susotind cu subordonatii sai, adunati in jurul unor ecrane de computer.
Iata-l pe omul acela micut si dolofan, pe singuraticul Peter Zell in livingul sau, privind in liniste, inconjurat de taieturile sale din ziare, cu ochelarii lasati in jos pe nas si cu mainile pe genunchi.
Se intra in direct, iar gazda este prezentatorul Scott Pelley, un tip cu o barbie patrata, cu par carunt si cu o grava, solemna, compusa parca special pentru televiziune. Pelley priveste, in numele intregii planete, cum Tolkin iese de la intalnirea decisiva cu savantii sai, purtand un teanc de dosare sub brat. Isi scoate ochelarii cu rama ingusta si incepe sa planga.
In acest moment, in timp ce conduc incet in directia Somerset, incerc sa-mi aduc aminte de sentimentele oricui altcuiva, incercand sa-mi dau seama ce simtise Peter Zell in momentul anuntului. Pelley se apleaca empatic in fata si pune intrebarea stupida pe care o astepta intreaga planeta:
— Deci, domnule Tolkin, ce optiuni avem?
Dr. Leo Tolkin ii raspunde tremurand, foarte aproape, sa izbucneasca in ras:
— Optiuni? Nu avem nicio optiune.”