Al Cincilea Anotimp - N.K. Jemisin

Al cincilea anotimp este prima carte din trilogia Pamantul sfaramat

• Premiul Hugo pentru cel mai bun roman

Primavara, vara, toamna, iarna. Moartea-i Al Cincilea Anotimp si le stapaneste pe toate.

Singurul continent al planetei, numit in mod ironic Neclintirea, este zguduit constant de cutremure devastatoare. O data la cateva sute de ani, locuitorii lui au de infruntat un Al Cincilea Anotimp. Furia Pamantului se dezlantuie intr-un sezon al dezastrelor naturale, al foametei, al cruzimii si-al luptei pentru supravietuire. Sfarsitul lumii e inevitabil, dar nu e singura problema. Ce e de facut cand sistemul rigid in care traiesti se teme de tine, manipuleaza si ucide cu sange rece? Pentru Essun n-are importanta ca lumea e in ruine. O s-o distruga chiar ea daca numai asa poate sa se razbune.

Nu poti sa faci lucrurile sa mearga mai bine. Lumea e ceea ce e. N-ai cum s-o schimbi decat daca o distrugi si o iei de la capat.

Al cincilea anotimp este o carte ambitioasa, cu un protagonist a carui complexitate nu devine evidenta pana aproape de sfarsitul romanului. Opera lui Jemisin contribuie la metamorfozarea lenta, dar categorica, a science-fictionului si a fantasy-ului. - The Guardian

Jemisin s-ar putea sa fie cea mai priceputa creatoare de lumi a zilelor noastre. E o maestra in tot ceea ce face. - RT Book Reviews

Din seria Pamantul sfaramat fac parte:
• Volumul 1: Al cincilea anotimp
• Volumul 2: Poarta Obeliscului
• Volumul 3: Cerul de piatra

Fragment din volumul "Pamantul sfaramat. Volumul 1: Al cincilea anotimp" de N.K. Jemisin:

"Damaya se infioara de incantare. N-a mai auzit de mult o poveste atat de buna. Si e si adevarata? Pai, cu-atat mai bine! Isi ridica privirile spre Schaffa, zambind timida.
- Mi-a placut povestea asta.
Iar el se pricepe sa povesteasca. Are o voce joasa, catifelata. A putut sa vada totul cu ochii mintii cat timp a vorbit el.
- M-am gandit ca s-ar putea sa-ti placa. De aici isi trag originea Gardienii, sa stii. Asa cum Epicentrul e un ordin de orogeni, noi suntem ordinul care supravegheaza Epicentrul. Caci noi stim, la fel ca Shemshena, ca, in ciuda puterilor voastre teribile, nu sunteti invincibili. Puteti fi infranti.
Bate prietenos cu palma mainile Damayei, inclestate pe oblancul seii, si ea incremeneste, simtind ca povestea parca nu-i mai place chiar atat de tare. Cat a povestit-o el, s-a imaginat in chip de Shemshena, infruntand curajoasa un inamic teribil si infrangandu-l gratie inteligentei si abilitatii sale. Insa, cu fiecare voi si va rostite de Schaffa, incepe sa inteleaga: el nu o priveste ca pe o Shemshena in devenire.
- Si de aceea noi, Gardienii, ne antrenam, continua el, neobservand poate ca ea a amutit.
Au patruns adanc in tinuturile sfaramate. Pereti stancosi drepti si colturosi, la fel de inalti precum cladirile din Brevard, se ridica de o parte si de alta a drumului, cat vezi cu ochii. Cei care au construit acest drum l-au sapat, cumva, chiar in pamant.
- Ne antrenam asa cum a facut Shemshena, repeta el. Invatam cum functioneaza puterea orogenilor si gasim cai de a folosi aceasta cunoastere impotriva voastra. Ii descoperim pe aceia dintre voi care ar putea deveni urmatorii Misalemi si ii eliminam. Pe ceilalti ii luam in grija noastra.
Se apleaca si ii zambeste din nou, dar de data asta Damaya nu-i mai raspunde la zambet.
- Acum eu sunt Gardianul tau si e datoria mea sa veghez ca tu sa fii intotdeauna utila, niciodata un pericol.
Cand se indreapta la loc in sa si amuteste, Damaya nu-l indeamna sa-i mai spuna o poveste, asa cum ar fi facut mai-nainte. Nici cea pe care i-a spus-o nu-i mai place, chiar deloc. si deodata, fara sa stie cum, are o certitudine: el nici n-a intentionat sa-i placa.
Tacerea se intinde si tinuturile sfaramate incep sa lase loc unor dealuri verzi cu spinari unduioase. Nu-i nimic aici, nici ferme, nici pasuni, nici paduri, nici targuri. Exista insa indicii ca aceste meleaguri au fost locuite candva. In departare se vede o cocoasa naruita si acoperita de muschi care trebuie sa fi fost candva un siloz, daca silozurile ar fi de marimea unui munte. Si alte structuri prea colturoase si cu forme prea regulate ca sa fie naturale, dar prea ruinate si prea stranii ca sa le poata recunoaste. Ruine, intelege ea, ale unui oras care trebuie sa fi murit cu multe, multe Anotimpuri in urma, daca, asta-i tot ce a mai ramas din el. Dincolo de ruine, neclar in zarea strabatuta de nori, un obelisc de culoarea unui nor de furtuna palpaie rasucindu-se lent.
Sanze e unica natiune care a supravietuit unui Al Cincilea Anotimp nevatamata, si nu o data, ci de sapte ori. A invatat asta la cresa. Sapte ere in care pamantul s-a despicat scuipand cenusa sau gaze ucigase si provocand o iarna fara soare care a durat ani sau decenii si nu doar cateva luni.”