Din istoria familiei ghika.Contributii de istorie culturala

Istoria cu blazon este istoria elitelor autentice. Este povestea unei lumi care a stralucit prin stil, prin inteligenta, bun-gust si subtilitatea conversatiei din saloane. Este istoria unor oameni care au fost binecuvantati nu numai cu avere si ranguri, ci si cu patriotism, spirit de sacrificiu si simtul datoriei.
Studii istorice, jurnale, memorii, monografii, evocari, literatura „cu staif”, reeditari sau marturii inedite ne vor ajuta sa recuperam istoria dramatica si plina de farmec a vechilor elite romanesti sau de pe alte meleaguri.
Purtati de dorinta de a ne aminti cine suntem, sa deschidem vechile cufere ramase de la bunici, sa suflam praful de pe blazon si sa-l purtam cu mandrie, pe o carte.
Fragment din volumul "Din istoria familiei Ghika" de Mihai Sorin Radulescu:

“Arhitectului Nicolae Ghika-Budesti, unul dintre fondatorii istoriografiei romanesti de arhitectura, alaturi de George Bals, nu i-a fost consacrata pana acum nicio monografie. In anul 1974, unul dintre fiii sai, care i-a urmat in profesiune, a publicat totusi un consistent articol despre el in revista Arhitectura. Creatia lui Nicolae Ghika-Budesti, fructificata atat in proiectarea unor cladiri in stil neoromanesc (unele dintre ele devenind repere ale oraselor in care au fost ridicate), cat si in studierea atat de bogatei mosteniri de arhitectura ecleziastica a trecutului, merita sa fie reinviata printr-o ampla expozitie, organizata intr-un spatiu din centrul Bucurestilor. In ultimii ani au fost deschise astfel de expozitii restitutive pentru Horia Creanga, Ion Mincu, Marcel Iancu, Rudolf Frankel si altii, dandu-se prioritate modernismului. In general, stilul neoromanesc e in permanenta primejdie de a fi taxat drept „istorist" si desuet, putand fi lasat cu constiinta impacata intr-un colt de umbra. Privirea admirativa spre ziua de ieri nu se potriveste cu avantul triumfalist spre viitor al celei de azi.
A readuce in atentie arhitectura neoromaneasca este, insa, nu numai un act de restitutie a memoriei, ci — spus in cuvinte simple — unul de afirmare a identitatii nationale, a unui specific a carui pierdere ar fi poate ireparabila. Scolit la Ecole des Beaux-Arts din Paris, ca atatia dintre colegii sai de breasla, casatorit cu o frantuzoaica (Madeleine Landrieu, inrudita cu Jean Jaures) si puternic impregnat — prin atmosfera de familie, ca si prin cea a profesiunii sale — de cultura franceza, Nicolae Ghika-Budesti a cautat in permanenta, atat in scrierile sale, cat si in arhitectura cladirilor pe care le-a gandit, profilul specific romanesc.
Scrisorile publicate aici mi-au fost incredintate in 1986-1987 de catre doamnna Ilinca Ghika, stranepoata de frate a arhitectului, inainte de a pleca definitiv in Franta. Am publicat alte scrisori adresate arhitectului — primite de la Louis Brehier, Gabriel Millet si... Louis Barthou — in Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice din 1990-1991. Cele de acum sunt inedite si proiecteaza lumina asupra unor aspecte ale vietii profesionale a lui Ghika-Budesti din perioada Primului Razboi Mondial.”