Mara

Sa citim impreuna prima pagina din roman si sa ne punem urmatoarea intrebare: cine o caineaza pe Mara, ramasa vaduva, „saraca”, cu „doi copii, saracutii de ei”. Mara insasi nu poate sa se vada in aceasta lumina. Nici autorul, care stie bine ca vrednica femeie nu e deloc saraca, nici copiii ei demni de a fi plansi. Frazele cu pricina trebuie puse „in gura satului”, acea instanta morala, colectiva si anonima, caracteristica lumii rurale a lui Slavici, si pe care n-o intalnim nici in romanele lui Marin Preda sau Zaharia Stancu, nici macar la celalalt mare ardelean, Rebreanu. Faptul este cu atat mai interesant, cu cat Mara nu este, ea, taranca si nu traieste, ca majoritatea personajelor lui Slavici, la tara, ci intr-un targ. E adevarat ca, la mijlocul secolului XIX, targurile ardelenesti semanau destul de bine cu satele. - NICOLAE MANOLESCU

Fragment din romanul "Mara" de Ioan Slavici:

“Nu trece nimic peste iubirea de mama! „Si adica ce e?! isi zicea Mara in cele din urma. Parca ea nu tot aceeasi ramane?! Cate femei traiesc in casnicie fericita fara ca sa fie cununate?! Cate se fericesc dupa ce au facut un pas gresit?!"
„Mai bine moarta!", zicea odinioara, iar acum se simtea mangaiata cand isi dadea seama ca fata ei nu e cununata cu neamtul. Stia ca nu poate sa traiasca razleata; a putut sa se duca, dar nu putea sa ramaie, si o astepta in toate zilele sa se intoarca. De un singur lucru se mai temea si se ruga in toate zilele lui Dumnezeu ca s-o fereasca de lucrul acesta, singurul care ar fi putut s-o lege pe Persida pentru toata viata de Natl. O treceau un fel de fiori de moarte cand se gandea, lucru foarte firesc, ca Persida ar putea sa se intoarca muma acasa; aici mintea i se oprea in loc; nu mai stia cum s-ar simti, ce ar zice si ce ar face atunci.
De aceea sangele i se opri in vine cand, patru zile inainte de Sf. Petru, Trica veni sa-i spuna, luand-o mai pe departe, ca Persida s-a intors de la Viena.
Cum i-ar fi venit, Doamne, sa se bucure, si nu indraznea. O asteptase singura si nu se indoia ca-l va parasi pe neamtul care i-a stricat toata viata; iar ea venise tot cu dansul, ba zicea ca n-are niciodata sa-l paraseasca.
— Nu cumva?... intreba ea cu inima indoita. Trica se uita in ochii mumei sale si intelese intrebarea.
— Nu stiu, raspunse el, nu cred, nu mi se pare.
— Si chiar dac-ar fi una ca asta, ba mai ales atunci, grai Mara luandu-si inima in dinti, sa-i spui ca nu vreau sa stiu ca mi-e fata cata vreme traieste cu dansul: ori eu, ori el!"