Despre pasiune in vremuri de libertate

Adevarul este ca m-am nascut de doua ori, o data in 1946, a doua oara in decembrie 1989. Iar memoriile mele din aceste pagini incep cu ziua cea mai scurta dintre acestea doua. 21 decembrie: e una dintre zilele in care, imi amintesc foarte bine, incetasem sa fiu doar al meu si totusi ma luam in stapanire mai mult ca niciodata. (…) Desigur, povestirea vorbeste despre mine. Ce am facut sau n-am facut si de ce. (…)

Scopul nu este sa aduc opiniei publice o versiune a mea, un fel de autojustificare. O asemenea incercare, chiar bine scrisa, nu m-a interesat si prin urmare nu putea sa ma motiveze. Interesant mi s-a parut sa fiu nepartinitor si, desi pasionat, sa povestesc veridic. Recunosc, o grea misiune, autoasumata. Neadevaruri spuse cu intentie va asigur ca nu veti gasi. Interpretari din perspectiva timpului, fireste ca da. in fond, doresc ca oamenii sa afle ce a fost si sa inteleaga mai bine. Sa ma judece, dar mai aproape de realitate, de fapte si de idei reale. Vor fi totusi cititori care sa conteste povestea mea (lucru de care n-am cum sa ma indoiesc). imi ramane raspunderea pentru ce am scris si deschiderea pentru un dialog nealterat ab initio de prejudecati. Scrierea mea adevereste ca e un timp pentru orice lucru si pentru orice lucrare. - Petre Roman
Fragment din cartea "Despre pasiune in vreme de libertate" de Petre Roman

"22 decembrie 1989.
Zorii libertatii

Bineinteles ca dimineata devreme am plecat inapoi la catedra, la Politehnica. Cand am ajuns acolo, era foarte mare agitatie. Deja se stia ca in platformele industriale ale Bucurestiului, si una dintre ele era chiar langa Politehnica, unde erau doua mari intreprinderi, Apaca si Uzina de Masini Electrice, muncitorii se adunau si voiau sa marsaluiasca in grupuri mari spre centru. O mare uluiala se lasase peste Politehnica din partea acelora care reprezentau partidul, administratia. M-am dus la catedra si le-am povestit alor mei ce se intamplase la baricada.
Multi stiau deja. Pentru ca auzisera relatarea de la postul de radio Europa Libera sau de la Deutsche Welle ori de la alte posturi. Si le-am povestit, eu fiind seful catedrei, autoritatea stiintifica, profesorala, didactica, sa spunem cea mai la vedere, in timp ce ei intrebau, din nou: „Dar ati fost acolo?" „Da, am fost acolo. Si eu acum va intreb cine vrea sa mearga cu mine, sa ne ducem si noi cu grupurile acestea de manifestanti, spre sediul CC."
Acelasi sediu al CC, astazi Piata Revolutiei, de la balconul caruia Ceausescu vorbise de atatea ori multimilor, ultima data cu o zi in urma cand fusese huiduit si fluierat. Nu toti au vrut sa mearga cu mine. Pana la urma am plecat, cred, 16. Era un singur profesor alaturi de mine, mai multi cercetatori dintre cadrele stiintifice si aproape intreg personalul tehnic al catedrei mele. Cand am coborat sa iesim din Politehnica, decanul facultatii, o doamna profesoara, secretarul de partid, un alt profesor, spuneau „- Petrica, unde te duci, nu te gandesti? Stai aici, nu te aventura. Ii iei cu tine si pe oamenii astia. Stai sa, vedem ce se intampla."Eu am raspuns simplu:
„- Voi ramaneti, daca vreti, noi ne ducem acolo."