Visatorii nu mor niciodata - Carmen Voinea - Raducanu

Am convingerea ca Visatorii nu mor niciodata va fi o carte foarte apreciata de public, ca fiecare cititor va gasi in paginile ei mangaiere, invataminte, raspunsuri si inspiratie pentru viata. In incheiere, daca mi-ar fi permisa indrazneala, as compara scrierile lui Carmen Voinea - Raducanu cu opera lui Emil Cioran. E cumva firesc: Cioran este, declarat, autorul ei preferat. Si nu intamplator mi-am prefatat aceste randuri cu citatul meu favorit din marele filosof deoarece, parafrazandu-l, vreau sa sintetizez astfel esenta cartii de fata: „A scrie inseamna a suferi si, cum multi fug de suferinta, putin stiu sa scrie." Cu drag si pretuire, Irina Binder

Ne stim si lucram impreuna de 20 de ani. Ne-am marait in total de trei ori. Inca mai cred ca eu am avut dreptate si ea a gresit. Asta ca sa punctam, de la bun inceput, caposenia mea si rabdarea ei cu mine, chiar si atunci cand eu greseam...
Ne-a dat soarta una dintre acele prietenii pe viata: cu toata increderea una in alta, cu toata intelegerea aia din priviri, fara prea multe cuvinte... Chiar asa, Carmencita nu vorbeste mult. Poate si din vina mea, ma stiti doar... :) Are defectul ala major – de a pune totul in suflet, de a sta sa aranjeze rafturile alea interioare cu o rabdare de chinez, pe categorii. Putini am avut sansa sa dam o raita prin sufletul ei, doar ca plimbarea e riscanta. Dai acolo de niste trairi pe care nu stii cum a putut sa le duca pe picioare si cum i-a ramas totusi zambetul ala magic si atat de tanar in ochii ei albastri. [...]
Nu m-am mirat deloc cand am auzit ca s-a apucat de scris, cum nu ma miram nici pana atunci de toate cartile pe care le citea si care i se lipeau de suflet. E o fiinta dependenta de poveste, care stapaneste magica deprindere de a sti ce sa faca din cuvinte bine alese si inspirat potrivite. Am citit tot ce a scris pana acum si, daca pentru ceilalti era doar o surpriza placuta ca scrie atat de profund, pentru mine e o liniste ca la ea in suflet s-a facut lumina si ordine si ca poate sta acolo, cu laptopul in brate, scriind cu zambet si pace. Carmencita mea scrie exact asa cum zambeste: ochi in ochi, fara niciun falset, fara nicio floricica de stil inutila. Scrie adevarat, exact ca-n viata, exact ca in orice suflet de femeie careia i s-a dat, i s-a luat, a pornit intr-o directie, dar fericirea ei in alta, i s-a ridicat in fata un zid inalt cat casa, l-a daramat caramida cu caramida sau l-a umplut de flori cataratoare, i-au murit suflete dragi, dar i-au iesit altele in cale, a dat de iubire cand alte femei inchid subiectul, a tacut cand ar fi avut atatea de spus si a inceput sa scrie exact atunci cand totul in jurul ei era...muzica aceea. A ei.
Nu-i de mirare ca o citesti de parca asculti o muzica buna, cu armonii neasteptate si ritm ca bataile inimii... Si ca sa nu credeti ca va fi o lectura cu servetele obligatorii, va avertizez ca Cita are umor si nu-l tine numai pentru ea. Tocmai de aceea, si finalul meu va fi neasteptat: in versuri. I le recita fii-miu cand avea 4 ani, dar exprima exact starea de spirit si motivul pentru care Carmencita s-a apucat de scris:

Cita, Cita, zapacita,
S-a jucat cu dinamita.
Dinamita a luat foc
Si-a facut poc, poc!

Acu’ sper ca e si mai clar de ce o iubesc! - Mihaela Radulescu Schwartzenberg

Carte recomandata de Irina Binder in cadrul proiectului Libris, "Oameni si carti".


Fragment din volumul "Visatorii nu mor niciodata" de Carmen Voinea-Raducanu

"Asa se petrec lucrurile mai mereu cand traim intre vami, intre realitate si visare, de parca am fi mereu siliti sa alegem, de parca dualitatea fiintelor noastre n-ar putea exista de ambele parti ale barierelor existentiale, de parca in cantarul vietii noastre lucrurile si faptele ar atarna diferit. Iubirea exista, iar daca la inceput ne ridica pe nori de zahar, la un moment dat da cu noi de pamant si ne aduce cu picioarele, cam rupte ce-i drept, direct in tarana pe care o speram lasata in urma si foarte departe de noi. Si sufletele ne raman ancorate intr-o iubire aparent banala, unde utopiile naroade sunt repede spulberate. Unde fiinta aceea celesta care ne-a furat inima se preschimba intr-un pamantean cu defecte mii, unele mai sacaitoare decat altele. Unde iluziile pozitive se termina in fata adevarului pur si simplu de necontestat, iar ochelarii cu lentile roz ne cad de pe varful nasului direct pe unghiile degetelor de la picioare - unde nu ne mai sunt de niciun folos.
Luati exemplul meu: printul sosit pe un cal alb si inaripat nu mi-a fost nicicand ideal, nici macar pe vremea cand citeam povesti nemuritoare. Poate si pentru ca le-am citit cu dragoste din copilarie si pana hat, departe, prin adolescenta, cand ochii imi erau deja larg deschisi catre viata fara pampoane si fundite? Ori poate pentru ca am inteles prea devreme ca perfectiunea se ascunde in cele mai simple si mai omenesti greseli, in lucrurile comune, in oameni si niciodata in statui lipsite de viata? Astfel ca iubirea mea s-a bucurat mereu de consistenta realitatii, iar visurile le-am lasat intregi doar noptilor si celor inca orbi.
Aleg si-acum sa vad lumina in bezna neagra si cred cei supusi greselii sunt mult mai buni decat orice muzica plina de armonii perfecte, ridicata la rang de ideal."