Portret in sepia - Isabel Allende

ISABEL ALLENDE, nepoata fostului presedinte chilian Salvador Allende, s-a nascut pe 2 august 1942 la Lima, in Peru. Isi petrece copilaria in Chile, iar in timpul dictaturii lui Pinochet se refugiaza in Venezuela, unde ramane timp de 15 ani si lucreaza ca ziarista.

O istorie exotica, narata de o povestitoare a carei arta insufla viata framantatului secol XIX... - Los Angeles Times

Universul fictiunilor lui Isabel Allende este in continua expansiune, iar Portret in sepia este o noua stea. - Chicago Tribune

Femeile memorabile transforma acest roman intr-o epopee care aduna laolalta tragedii personale, sperante, parabole morale, istoria unei familii si a unei tari. - El Periodica

Un nou punct de referinta al unei opere literare de exceptie. - Publishers Weekly
Fragment din volumul "Portret in sepia" de Isabel Allende:

“Batalia pentru Lima s-a terminat la orele sase dupa-amiaza. In zilele urmatoare, cand au putut socoti mortii si ranitii, au stabilit ca douazeci la suta dintre luptatorii ambelor armate pierisera in acele ore. Mult mai multi aveau sa moara mai tarziu din cauza ranilor infectate. Au improvizat spitale de campanie intr-o scoala si in mai multe corturi. Vantul purta duhoarea de hoit la kilometri distanta. Medicii si infirmierii, epuizati, ii ingrijeau pe cei adusi in masura posibilitatilor, dar erau peste doua mii cinci sute de raniti din randurile chilienilor si probabil cel putin sapte mii printre supravietuitorii trupelor peruviene. Ranitii se adunau pe coridoare si in curti, intinsi pe jos, pana le venea randul. Cei cu rani grave erau imediat luati in primire, iar Severo del Valle inca nu era in agonie, in ciuda pierderii de forte, de sange si de speranta, astfel ca brancardierii l-au tot amanat pentru altii. Acelasi soldat care il luase in spate ca sa-l duca la spital i-a spintecat cizma cu cutitul, i-a scos camasa plina de sange cu care a improvizat un bandaj pentru piciorul distrus pentru ca nu se gaseau nici pansamente, nici medicamente, nici fenol dezinfectant, nici opiu sau cloroform, totul se terminase sau se ratacise in dezordinea luptei. „Din cand in cand sa slabiti garoul ca sa nu se cangreneze piciorul, locotenente", i-a recomandat. Inainte de a pleca i-a urat noroc si i-a facut cadou bunurile lui cele mai de pret: un paellet de tutun si bidonul cu restul de rachiu. Severo nu a stiut cat a stat in curtea aceea, poate o zi, poate doua. Cand in sfarsit l-au luat de acolo ca sa-l duca la doctor, era inconstient si deshidratat, dar cand l-au miscat durerea a fost atat mare ca s-a trezit urland. „Rabda, locotenente, inca nu a sosit ce e mai rau", i-a spus unul dintre brancardieri. S-a pomenit intr-o sala mare, cu dusumeaua acoperita de nisip, peste care doua ordonante aruncau tot timpul alte galeti ca sa absoarba sangele, apoi umpleau aceleasi galeti cu mem-brele amputate pe care le duceau afara sa le dea foc intr-un rug urias, care impregna toata valea cu miros de carne parlita. Nefericitii soldati erau operati pe patru mese de lemn Acoperite cu tabla, pe jos erau vase cu apa sangerie in care clateau buretii cu care opreau sangerarea monturilor si gramezi de carpe rupte in fasii pe post de bandaje, totul murdar si plin de nisip si rumegus.”