Gradina de piatra - Nikos Kazantzakis

Scris in limba franceza la Egina, in 1936, la intoarcerea din calatoria in Extremul Orient, si publicat in 1959 in Franta, dupa ce o traducere in neerlandeza vazuse lumina tiparului in 1939, Gradina de piatra (Le Jardin des rochers) este primul mare roman semnat de Kazantzakis inainte de emblematicul Viata si peripetiile lui Alexis Zorba. Amestec de jurnal, roman psihologic si de idei si poem, Gradina de piatra trateaza deja teme majore ale literaturii lui Kazantzakis – lupta si concilierea contrariilor, ilustrate exemplar de contrastul intre surasul imobil al lui Buddha sau splendidele gradini japoneze ce surprind eternitatea in grauntele de nisip si efervescenta modernizarii Chinei si Japoniei.

Dintre toate cartile lui Kazantzakis, Gradina de piatra este singura in care autorul-narator figureaza ca personaj principal. [...] Tema esentiala este cea a omului meditativ pus in fata semenilor care se daruiesc trup si suflet actiunii, prin forta momentului istoric – uneori in detrimentul sufletului. De aici cruzimea acestei relatari, in care multe elemente sunt veridice. Dar, in jurul acestei teme centrale, ce poezie, ce senzualitate! Cel mai mic obiect, cel mai insignifiant chip, cea mai marunta planta, totul este abordat cu tandrete si umor, chiar cu un fel de voluptate fizica, care detine un loc important in intreaga naratiune. – Aziz Izzet (fragment din prefata primei editii franceze)

Marii nostri gradinari au fost la inceput calugari budisti si au adus arta asta din China. Mai tarziu, arta a trecut la marii dascali ai ceremoniei ceaiului, la poeti, la pictori si, in sfarsit, la gradinarii specializati. Fiecare gradina trebuie sa aiba sensul ei, sa sugereze o notiune abstracta: seninatate, inocenta, pustietate sau mandrie si maretie eroica. Iar semnificatia trebuie sa corespunda nu numai cu sufletul proprietarului, ci si cu sufletul mai larg al generatiei sau al intregului sau neam. Fiindca ce valoare are un individ? E ceva efemer; in timp ce gradina, precum orice alta opera de arta, trebuie sa contina elemente de eternitate. – Nikos Kazantzakis, Jurnal de calatorie. Japonia, China
Fragment din volumul "Gradina de piatra" de Nikos Kazantzakis:

"Soarele apunea in aburi roz si portocalii. Luceafarul de seara atarna la apus ca o picatura de roua. Zidurile rosiatice ale Orasului Interzis, olanele verzi si galbene ca mierea se pierdeau lent in obscuritatea albastra.
Ne aflam sus, pe o terasa. O bucurie simpla, omeneasca, fara nici o exaltare, aproape inconstienta. Ma gandeam la cuvintele atat de chibzuite ale lui Confucius: „Stiu de ce fericirea e atat de rara in lume: idealistii o plaseaza prea sus, materialistii, prea jos. Dar fericirea se afla alaturi de noi, la inaltimea inimii noastre. Fericirea nu-i nicidecum fiica Cerului sau a Pamantului; fericirea e fiica omului".
„Siu-lan, am zis in sinea mea, Siu-lan, la inaltimea inimii mele, umila fericire de lut..."
Oaspetii sosesc, opulenti, zambitori, cu robe lungi, albastre sau negre, cu mici gesturi ceremonioase. Aproa toti sunt batrani; buze carnoase, maini umflate, ochi calmi si zambitori. China de altadata...
Politetea extrema devenita rutina nu costa nimic. Cele trei sute de reguli, atat de complicate, ale ceremonialului, cele trei mii de precepte de conduita cazute, datorita elaborarii constiente, in inconstient au devenit instincte foarte simple. Toti acesti chinezi distinsi se saluta, isi vorbesc si tac cu o stilizare agreabila.
Se aduce ceaiul cu parfum de iasomie; si, pe farfurioare, seminte prajite de pepene.
- Daca n-ar fi fost atatea seminte de pepene in China, zise un batran burtos si jovial, am fi avut mult mai multe revolutii; rontaitul iti calmeaza nervii.
Lunga litanie de mancaruri chinezesti incepe: complicate, rafinate, suspecte.
- Nu-ti fie frica, imi zice Kung Ta-hen razand. Nu te uita prea de aproape; gusta curajos din toate. In seara asta nu se servesc dulciuri cu viermi de matase, nici caini, nici pisici, nici sos de larve...
Apoi, aratand cu degetul sau delicat cateva sticle cu vin:
- Alege, a adaugat el. In vinul asta au gatuit o maimutica; se zice ca e foarte excitant, un minunat aperitiv amoros. Iar in acesta, o gaina: e un vin care calmeaza durerile trupului. In celalalt au inecat un sarpe: se pare ca trezeste curiozitati ciudate... Alege!
Am ales vinul sarpelui.
- Sa bem in onoarea compatriotului dumneavoastra, Socrate! a exclamat un profesor cu barba lunga; Confucius si Socrate erau doua masti puse pe acelasi chip: chipul luminos, cu linii sigure, al logicii umane.
Vinul sarpelui mi s-a parut tare, fara buchet, aspru.
- Daca mai bem, am zis eu, inca doua pahare din acest vin, logica umana va fi in pericol.
- Cu atat mai bine! a raspuns un poet batran, cu unghii foarte lungi si lucioase. Va ceda locul muzicii, care este logica suprema. Stiti prea bine cat iubea Confucius al nostru vinul, muzica si femeile. Exact ca Socrate al vostru.”