Pana ce pietrele vor deveni mai usoare

Munca mea consta in a scrie pana ce pietrele vor deveni mai usoare ca apa. Eu nu fac romane, nu spun povesti, nu pretind sa distrez pe cineva, nici sa fiu amuzant, nici sa fiu interesant; vreau numai ca pietrele sa devina mai usoare ca apa. [...] M-am simtit fericit in Transilvania, in munti. Pe inaltimile de acolo pietrele isi mai pierdusera din greutate, dar mai aveam inca nevoie de mult timp, deoarece cuvintele sunt foarte lente si dureaza pana reusesc sa impregneze lucrurile, intra greu in ele; ideea despre moartea mea incepe sa seme­ne cu moartea mea. Uneori corpul meu ingheata, alteori cate o piatra se ridica. Insa multe dintre ele inca lipsesc. Cand toate vor deveni mai usoare ca apa, atunci da, pot sa fiu citit, fiindca am scris ceea ce era necesar sa scriu. - Antonio Lobo Antunes

„Cred ca e cel mai bun lucru pe care l-am scris pana acum“, declara Antonio Lobo Antunes despre noul sau roman, Pana ce pietrele vor deveni mai usoare ca apa, al 22-lea din cariera marelui autor portughez, poate cea mai complexa dintre operele sale. Cartea, o aventura intelectuala si senzoriala in 23 de capitole cu un minimum de punctuatie – de fapt, 23 de fraze ample, numite de critica „versete poetice“ –, ofera o experienta de lectura inedita si o poveste cutremuratoare: un tanar sublocotenent aduce din Angola un baiat de culoare, un orfan, pe care il adopta impreuna cu sotia lui. Peste 40 de ani, ca intr-un ecou al faptelor tatalui, fiul va comite o crima. Razboiul, imposibilitatea iertarii, rasismul, moartea, iubirea sunt tot atatea teme ale unei proze careia emotia ii confera ritmul unei adevarate cantate.

Traducere si note de Dinu Flamand si Anca Milu Vaidesegan
Prefata de Dinu Flamand
Fragment din romanul "Pana ce pietrele vor deveni mai usoare ca apa" de Antonio Lobo Antunes:

"- Alfredo
pe mine pe care nu ma cheama Alfredo nici nu cunosc vreun Alfredo, asteptati putin, stati asa, am avut o licarire sau am crezut eu ca licarire dar m-am inselat, de fapt nu cunosc nici un Alfredo, imi amintesc deodata de nume indepartate, Copilul Malassa, Copilul Machai, Martelo Chibango, veniti de unde Dumnezeule, imi aduc aminte de o femeie care vorbea cu mine
- Kamona
o alta femeie ale carei trasaturi nu le disting catre femeia care vorbea cu mine
- Eua
desculte, cu niste bucati de panza in jurul mijlocului, trunchiul dezgolit si dintii sparti, imi aduc aminte de un rau si de niste fiinte langa rau, fara nas, fara degete, spalandu-se cu podul palmelor, imi aduc aminte de gaini pipernicite, de barbati fumand pipa facuta din carcasa de tartacuta, de tatal meu imbracat in verde apucandu-ma, protejandu-ma de ceilalti indivizi imbracati in verde
- Pe baiatul asta nu-l omorati e pentru mine
printre oameni intinsi, linistiti, cu trupuri fara chip care ardeau in claia de paie, de animale care ardeau, de iezi, de gemete nu
- Ah Carlos ah Carlos
diferiti de mirosul de motorina peste care aruncau un chibrit, de un individ verde catre tatal meu
- Va creste domnule sublocotenent si se va razbuna pe dumneavoastra
si la asta nu inteleg de ce am inceput sa plang fara sa simt nimic in afara de praf de pusca de pulbere de corpuri si eu in fotoliul din salon, trebuie ca am adormit o clipa si ca intotdeauna cand sufletul imi aduce si imi duce mistere pe care le pierdeam apoi fara sa mi le amintesc, Excelenta Sa zgaltaindu-ma in miez de noapte"