Parenting de rasu'-plansu'

Daca aceasta ar fi o carte de parenting, probabil ar fi cea mai onesta dintre toate. Din fericire, aceasta nu e o carte de parenting (desi include si o multime de informatii utile despre
sarcina, nastere si ingrijirea copilului).

E o carte despre doi oameni (jurnalisti si bloggeri din Marea Britanie) care sunt si parinti. Despre multele lor momente de panica si indoiala, despre durerea pierderii a cinci sarcini, despre doua nasteri impleticite, despre sute de momente caraghioase care probabil li s‐au intamplat tuturor celor care au decis sa nasca si creasca fiinte umane. Concluzia autorilor (o mama si un tata) este ca nimeni nu se descurca grozav in povestea asta cu parentingul, dar ca majoritatea dintre noi facem totusi o treaba destul de buna si ca singurul lucru care ne salveaza cand cadem in fundul fantanii este sa aducem cu noi ceva de mancare si sa radem de toata situatia.

Despre asta este Parenting de rasu’‐plansu’, despre a rade cu lacrimi de tine si de altii ca sa nu te sufoci de plans cand jobul full time de a creste copii pare sa te depaseasca (si stim cu totii ca asta se intampla foarte des cand ai in grija fiinte mici si adorabile).

Educatie cu blandete este o colectie coordonata de Ioana Chicet-Macoveiciuc.
Fragment din volumul "Parenting de rasu - plansu" de Anna Whitehouse si Matt Farquharson:

"Planul meu parental e dureros de simplu: da-i de ales. In numele tuturor dinozaurilor, printeselor, a impartirii in bleu si roz din anii 1980, lasa copilul sa-si aleaga calea. Apoi lasa-l sa se razgandeasca in fiecare zi, in fiecare minut sau in fiecare secunda, daca asa-i place.
Pentru ca femeile nu sunt mereu o nuanta draguta de roz si barbatii nu sunt mereu pasionati de albastru; uneori ne place un dinozaur diplodocus, in alte zile, o coronita in culori pastelate, incrustata cu cristale Swarovski. Am depasit toata compartimentarea aia arhaica.
Si aici intervine cuvantul cu I, in ciuda conotatiilor lui usor demodate: incredere. Iata. Nu exista nici o posibilitate sa aduc in discutie acest cuvant fara ca revistele cu coperte lucioase sa nu-mi reverse peste materia cenusie „zece trucuri pentru sporirea increderii" sau chiar mai rau. Cuvantul asta a fost atat de exploatat in media, incat a ajuns un sir nefericit de litere pe care nu mai vrea sa le foloseasca nimeni. Dar se afla in centrul tuturor lucrurilor pe care mi-am concentrat (si imi concentrez) eforturile parintesti cand vine vorba de Mae. Increderea este cheia veche si perimata care deschide toate portile posibilitatii - mersului, vorbitului, aspiratiei de a deveni o „persoana care face sandvisuri” (telul in cariera al lui Mae din acest moment). In lipsa increderii in sine, Mae va ramane cu o bucata uzata de smirghel si cu promisiunea unor lucruri marete de cealalta parte a usii grele din stejar: „Slefuieste in continuare, papusica, si s-ar putea sa ajungi de partea cealalta".
Pentru acei primi pasi sovaitori si pentru momentul acela cand a spus „mama" (probabil ca a fost „lama", animalul ei preferat, dar l-am asumat chiar si asa), increderea a fost in centrul a tot ceea ce-mi doresc ca Mae sa pretuiasca pe masura ce se va transforma intr-o femeie minunata. O femeie care nu se va gandi niciodata sa traga ceva pe nas si nu va intra in zona iubitilor decat la douazeci si unu de ani, cand va fi complet calificata sa-i separe pe cei care merita de idioti.
Dar cum „inveti pe cineva" increderea? Nu e chiar acelasi lucru cu batranul abecedar, si unde naiba e Strada Sesame' in discutia asta? Big Bird - e timpul sa nu mai falfai din aripi si sa zbori, prietene cu pene!”