Germanofilii

Lucian Boia, cu bine-cunoscutul sau stil si desfasurand o demonstratie fara cusur, risipeste o alta iluzie intretinuta de istorici si acceptata ca un adevar: credinta ca ar fi existat in anii Primului Razboi Mondial, in ciuda catorva opinii divergente, indeosebi in randul oamenilor politici, o cvasiunanimitate in jurul „idealului national“, in sensul intrarii Romaniei in conflict, impotriva Austro-Ungariei, pentru eliberarea Transilvaniei. Lectura sagace a presei din acea epoca, precum si a altor documente, multe dintre ele inedite, pe care istoricii „antantofili“ le-au ignorat cu buna stiinta, demonstreaza ca o parte insemnata a elitei politice si intelectuale romanesti a avut o alta optiune. Vom descoperi in aceasta carte cine au fost „germanofilii“, care le-au fost argumentele, cum au actionat in timpul ocupatiei germane si cum au supravietuit politic si intelectual dupa triumful oarecum neasteptat al adversarilor lor.

„Am preluat termenul de «germanofili», lansat in perioada neutralitatii, atunci cu inteles net peiorativ, pe care il folosesc insa fara nici o conotatie devalorizanta sau valorizanta, relativizandu-l, de altfel, si nuantandu-l, prin punerea intre ghilimele. Nuantarea si relativizarea se recomanda din mai multe motive. Mai intai, chiar daca o buna parte dintre «germanofili» – dar nu toti – erau de formatie germana si in principiu inclinati spre Germania sau spre Austria, motivul principal care-i anima nu era atat atasamentul fata de Puterile Centrale, cat teama de Rusia; erau mai mult «rusofobi» decat «germanofili». In al doilea rand, printre «germanofili», optiunea neutralitatii intrunea mai multe adeziuni decat varianta intrarii in razboi, alaturi de Puterile Centrale. Intensitatea manifestarilor e de asemenea foarte diferita: sunt «germanofili» care-si asuma categoric opinia, altii care se exprima prudent sau echivoc, altii care tac pur si simplu. Ceea ce-i asaza pe toti in aceeasi categorie nu e atat solutia aleasa, cat varianta respinsa: nu vor razboi impotriva Puterilor Centrale.“ (Lucian BOIA)