Scrisori 1925-1975

In filozofia sa, care s-a impus printr-o terminologie cu totul originala si prin crearea unor concepte mereu inedite, Martin Heidegger a omis constant si in mod intentionat cuvantul „iubire“ – desi discursul sau filozofic avea ca principal obiect, mai cu seama in perioada de tinerete, „fiinta umana“ (Dasein) si tot ce tine de ea.
In scrisorile catre Hannah Arendt, publicate in volumul de fata, acest cuvant intra in prim-plan si este rostit cu toata taria, dezvaluind „prea-omenescul“ impetuos al filozofului. Iubirea devine dintr-odata mai mult decat un simplu cuvant, devine o forta „daimonica“, incontrolabilul insusi. „Daimonicul m-a izbit din plin“, spune Heidegger intr-una dintre primele sale scrisori, la cateva zile dupa ce are loc prima intalnire cu Hannah.
Si totusi, chiar aici, in aceste epistole inflacarate de iubire, sunt reluate si puse tot mai direct marile intrebari filozofice despre om si despre jocul periculos pe care acesta incearca, de fiecare data, sa-l joace cu istoria. Textele de fata dau marturie despre istoria unei iubiri strans legate de istoria secolului XX, din inima caruia, cu tot patosul sau interogativ – si lasand deoparte orice „cod filozofic“ –, Martin Heidegger se intreaba: „Oare prin ce iaduri trebuie sa mai treaca omul pana sa inteleaga ca nu el se face pe sine?“

„Filozofia are, asadar, voie sa patrunda intr-un discurs amoros si sa contribuie la alcatuirea lui (pasaje intregi din declaratiile facute «domnisoarei Arendt» sunt scrise in cel mai crancen «cod heideggerian»), in vreme ce amorul da rau intr-un discurs filozofic si trebuie, in consecinta, ignorat. Dar de ce?“ (GABRIEL LIICEANU)
Fragment din volumul "Scrisori 1925-1975" de Hannah Arendt si Martin Heidegger:

”81. Martin Heidegger catre Hannah Arendt. Freiburg, 15 dec. 1952

Hannah,
Iata ca salutarile care trebuiau sa-ti ajunga de ziua ta sosesc abia acum, ca urari de Craciun. In graba dinaintea plecarii la Messkirch pentru o mai lunga perioada de lucru, ti-am trimis din greseala un caiet care imi era destinat mie; nici sublinierile nu-mi apartin. De aceea te rog sa, mi-l trimiti cu prima ocazie prin posta, ca imprimat.
Intre timp, transcrierea cursului meu din semestrul de vara 1935, „Introducere in metafizica”, a fost data la tipar. Ea va aparea separat la Niemeyer in primavara — odata cu „Fiinta si timp”, care a fost retiparit intr-o editie noua, dar neschimbata — ca un fel de introducere care, in acelasi timp, face vizibil ceva din drumul parcurs intre „Fiinta si timp” si „Holzwege / Carari ce nu duc nicaieri”. Acum sunt pe cale sa pregatesc pentru tipar cursul de vara, „Was heisst Denken?/Ce inseamna a gandi?,” la care ai asistat si tu cateva ore. Atunci am prezentat doar partial, in incheierea cursului, interpretarea la Parmenide, care era dificila si va aparea integral in textul tiparit. Am senzatia ca m-am apropiat din nou de aceste lucruri. Intr-adevar, sunt inepuizabile. Cu toate astea, e greu sa poti mentine vie si prezenta aceasta bogatie simpla, in ziua de astazi, cu reprezentarile mentale care predomina acum.
La inceputul lui octombrie am tinut o conferinta despre Georg Trakl la Buhlerhohe, la cererea expresa a profesorului Stroomann, care implinea 65 de ani. Domnul von Ficker, editorul ziarului Brenner, prietenul si protectorul lui Trakl, era si el de fata. A fost o intalnire placuta. M-am simtit din nou in anul 1912, cand, student fiind, citeam Brenner in sala de lectura a Universitatii din Freiburg si am dat, pentru prima oara, peste poemele lui Trakl — care, de atunci, nu m-au mai parasit niciodata. Conferinta (o discutie asupra poemului) urmeaza sa apara la primavara.”