Cu pretul vietii - Max Eisen

O poveste despre curaj si supravietuire la Auschwitz. O poveste despre suferintele unui baiat aflat intr-un moment teribil, intr-un loc teribil.

In traditia romanelor Night, al lui Elie Wiesel, si Survival in Auschwitz, al lui Primo Levi, romanul de memorii al supravietuitorului canadian al Holocaustului, Max Eisen, bestseller mondial, ne dezvaluie cu claritate si sinceritate hotararea nestramutata a autorului de a supravietui unor situatii imposibile si de a face cunoscute in fata lumii ororile de la Auschwitz. Umanitatea si generozitatea lui stralucesc in aceste pagini de mare forta - amintirile personale ajung la suprafata pe masura ce povesteste despre cruzimea gardienilor SS, dar si despre bunatatea si eroismul zilnic al colegilor sai prizonieri, cu totii victime ale unui sistem creat pentru degradare, dezumanizare si, in cele din urma, moarte.

Fragment din cartea "Cu pretul vietii", de Max Eisen

"In ziua plecarii, ne-am adunat putinele bagaje si am fost dusi in zona de incarcare, unde asteptau vagoanele pentru vite. Acolo ne asteptau jandarmii ungari. Dupa ce am fost urcati, trenul a pornit de la fabrica de caramida, aflata in suburbiile orasul Kassa, spre gara principala, situata la mica distanta. Odata ajuns acolo, fiecare vagon a primit cate o galeata cu apa de baut si o alta galeata goala, pentru a fi utilizata ca toaleta. Apoi usile au fost inchise si incuiate. Simturile imi spuneau ca suntem in pericol. Cee se intampla cu noi si unde urma sa ajungem?
In copilaria mea, trenurile insemnau stabilitate. In fiecare dimineata, cand auzeam fluieratul trenului care aducea in orasul meu elevi veniti de departe, stiam ca era momentul sa plec spre scoala cu prietenii mei. In fiecare dupa-amiaza, trenul fluiera din nou si ii ducea pe elevi inapoi, acasa, spunandu-ne ca scoala s-a terminat. Trenul ma mai ducea si la ferma familiei mamei mele din Kolbasov, in vacanta de vara; unchiul meu Herman astepta intotdeauna la gara cu o caruta si doi cai nerabdatori. Stateam pe capra alaturi de el si luam fraul, traind un sentiment de libertate si de bucurie.
Nu putea exista un contrast mai mare decat cel dintre aceste amintiri placute si plecarea de la fabrica de caramida cu acel transport. In fiecare vagon erau inghesuiti cate o suta de oameni si bagajele lor. Eram striviti unul de altul si nu era loc decat pentru stat in picioare. Abia daca puteam respira, caci caldura atator trupuri facea aerul insuportabil. Situatia era dezumanizanta, descurajanta si devastatoare, atat psihic, cat si fizic. Pentru ventilatie nu exista decat o deschizatura mica, aproape de tavan, cu gratii. Apa s-a terminat aproape imediat si n-a mai fost inlocuita. Galeata pentru toaleta nu era golita, pentru ca usa nu era deschisa niciodata, iar putoarea patrunsese in intregul vagon. Bagajele noastre, lasate pe podea, erau acoperite de gunoi.
Nu ma puteam apropia de parintii mei, iar ei nu ma puteau proteja. Ma simteam singur, coplesit de mirosul de urina si de materii fecale. Nu ma puteam usura din cauza ca vagonul era extrem de aglomerat si imi lipsea intimitatea. Gemetele oamenilor care erau claustrofobi sau in durere erau dezolante."