Povestiri fantastice - Ana Blandiana

Există atâtea feluri de fantastic, încât nu e de mirare că unele dintre ele pot să treacă uneori drept realitate.

Realitatea însăşi îşi lărgeşte câteodată cu aroganţă hotarele şi atunci zonele încărcate rămân – pentru ani, decenii şi chiar secole întregi – ambigue, de o apartenenţă incertă. Apoi, prin cine ştie ce întâmplare, sau numai prin eroziunea obişnuită a timpului, dubla lor natură îşi estompează de la sine una dintre laturi şi fâşia echivocă recade într-o parte sau în alta a hotarului, însoţită numai de uimirea că a putut altădată părea altfel.

Fantasticul nu e opus realului, este doar o înfățișare mai plină de semnificații a acestuia. La urma urmei, a-ți imagina înseamnă a-ți aminti.

Am simţit că, dacă nu voi încerca să descriu tot ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înţeleg (ceea ce nu puteam face decât în proză), realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poeme, cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare şi sensurile ei maculatoare. Şi nu-mi era greu să-mi închipui poemele cufundându-se ca nişte corăbii de hârtie în care s-ar încărca minereu de fier. Am avut întotdeauna convingerea că, în pofida imaterialităţii ei, poezia poate deveni oricând o redutabilă armă, dar niciodată o bună unealtă de făcut curăţenie. Iar eu aveam nevoie să mă curăţ de toate reziduurile pe care istoria şi viaţa nu încetau să le depună în mine, aveam nevoie să le deşert în fiecare seară în pagină, pentru ca a doua zi să poată fi depuse altele, fără pericolul de a mă îneca în mâlurile lor contagioase. Era un fel de a repeta – ca în taina botezului – «Mă lepăd de Satana», sugerând realităţii să se lepede la rândul ei. — ANA BLANDIANA