Disectie - Han Kang

În centrul romanului Disecție se află un episod atroce din istoria Coreei de Sud, masacrul de la Gwangju din mai 1980 când armata a ucis cu o brutalitate și o cruzime de neînchipuit civilii care protestau, inclusiv femei și copii. Bilanțul celor împușcați, omorâți în bătaie sau cu baioneta este încă un subiect disputat: armata a declarat sub două sute de morți, presa străină peste o mie.

Dar cifrele contează mai puțin aici pentru că răscolitorul roman al lui Han Kang vorbește despre un bilanț mai profund și mai devastator: poveștile întrețesute aici ne spun, într-o scriitură de o sensibilitate exacerbată, că o traumă se depune în carnea și în oasele victimei zeci de ani, dar și că moartea unui singur om bulversează ireparabil viețile celor care rămân în urmă.

Ca un omagiu adus victimelor și supraviețuitorilor masacrului care nu au voce și trebuie să fie auziți, romanul este structurat în șapte capitole, fiecare povestit din perspectiva unor personaje diferite și se întinde din 1980 până în 2013. Toate șapte au în comun faptul că au legătură cu acel mai sângeros: întâi auzim vocea lui Dong-ho, un băiat de paisprezece ani care își caută un prieten dispărut în tăvălugul acelor zile și ajunge să aibă grijă de cadavrele victimelor nerevendicate și este ucis și el; apoi auzim povestea prietenului dispărut care este spusă din perspectiva unui leș aruncat într-o groapă comună, urmată, pe rând de istorii ale supraviețuitorilor – un redactor de carte, un prizonier torturat după masacru, o tânără muncitoare într-o fabrică abuzată și brutalizată, mama lui Dong-hi și, în fine, închizând o bulcă, Han Kang însăși, a cărei familie vânduse casa părinților lui Dong-ho și se mutase din oraș cu câteva luni înainte de masacru.

„Mila și compasiunea sunt un impuls uman, dar la fel este și crima” - despre asta ar fi vorba în Disecție: de ce sunt capabile ființele umane, ce își pot face oamenii unii altora. Această carte - pe cât de viscerală și brutală, pe atât de poetică și de intimă - plină de cadavre, suferință, doliu și vină, legi marțiale, muncitori siliți să ia pastile ca să lucreze non-stop, asasinate și constituții făcute să garanteze președinția țării pe viață, rămâne în final un soi de recviem care ne face să ne punem întrebări despre umanitate, violență și demnitate.