Jacques si stapanul sau - Milan Kundera

„Am scris Jacques și stăpânul său pentru plăcerea mea personală și, poate, cu speranța vagă că într-o zi va putea fi jucată într-un teatru cehesc, sub un alt nume. În loc de semnătură, am răspândit în text (un alt joc, o altă variațiune!) câteva amintiri ale lucrărilor mele precedente: perechea Jacques și Stăpânul e o evocare a celor doi prieteni din Mărul de aur al dorinței eterne (Iubiri caraghioase); există o aluzie la Viața e în altă parte și o alta la Valsul de adio. Da, erau amintiri; toată piesa era un adio adresat vieții mele de scriitor, «un adio în formă de divertisment». Valsul de adio, romanul pe care l-am terminat cam în aceeași perioadă, urma să fie ultimul meu roman. Cu toate acestea, am trăit acele timpuri fără gustul amar al unui eșec personal, fiindcă despărțirea personală se confunda cu o alta, imensă, care mă depășea: în fața eternei nopți rusești, am trăit la Praga sfârșitul violent al culturii occidentale, așa cum fusese ea concepută în zorii Epocii Moderne, fondată pe individ și pe rațiunea lui, pe pluralismul gândirii și pe toleranță. Am trăit, într-o țară mică occidentală, sfârșitul Occidentului.“ — MILAN KUNDERA