Murind cand vine primavara - Ralf Rothmann

„In literatura germana contemporana, nu exista nimic care sa poata fi comparat cu aceasta carte.” - Frankfurter Allgemeine Zeitung

Spre sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand e clar pana si pentru cei mai fanatici germani ca infrangerea e aproape, trupele SS inca mai colinda provinciile tarii cautand tineri, de multe ori minori, pe care sa-i trimita in lupta, la moarte sigura. Walter si Friedrich, doi mulgatori la o ferma de vaci din nordul Germaniei, sunt printre cei trimisi in ultimul an al razboiului pe frontul din Est, sa fie martori ai ultimelor atrocitati disperate ale unei armate in retragere, dar si carnagiilor la care soldatii ei sunt supusi fara mila.

Cartea lui Rothmann nu melodramatizeaza, cum se intampla des in relatarile despre razboi, nu se grabeste cu judecatile istorice, nu arunca vina. Recunoscut ca fiind unul dintre cei mai buni romancieri germani contemporani, el intretese o poveste aparent neutra, dar lucrata in detaliu, cu rabdare, ca un liric si bogat raport verbal al lucrurilor din istorie cel mai greu de verbalizat.

„O imagine a iadului demna de Bosch... Oroarea razboiului si modul profund in care afecteaza oamenii... rareori le vezi discutate mai bine sau cu mai multa forta ca aici.” - Sunday Times
„Murind cand vine primavara, de Ralf Rothmann, este cel mai bun roman despre sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial din ultimii ani si o poveste anti-razboi de importanta universala… Cu realismul sau liric, scriitura este impecabila. Nici un cuvant nu e nelalocul lui.” - El Pais
Fragment din romanul "Murind cand vine primavara" de Ralf Rothmann:

"Ofiterul stramba din coltul gurii de care mai erau lipite niste firicele de zahar – ai fi zis ca surade. Lumina se reflecta in rama alburie a ochelarilor sai incercuind-o cu o linie rosie, dar cand si-i scoase ochii parura a fi mult mai apropiati unul de celalalt, si-l fixau cu raceala; ridurile fine de sub ei zvacneau. Walter isi aduna gandurile, rasufla adanc si spuse:
— Fiete, vreau sa zic Friedrich Caroli, e ranit, sturmbannfuhrer. L-a lovit o schija si are dureri foarte mari care nu-l lasa sa doarma, si-n starea asta se mai intampla sa faci vreo prostie... Probabil ca-nghitise o groaza de tablete, cu alcool. Cu siguranta ca asa a facut, n-a stiut niciodata sa pastreze masura. Era ametit si n-a vrut decat sa ia o gura de aer proaspat, asa-mi zic. Si dintr-odata s-a pomenit cu politia militara.
Celalalt plescai incetisor din limba, isi mai turna o alta ceasca de cafea; Walter isi inclina capul, insistand:
— Tocmai a implinit optsprezece ani, sturmbannfuhrer Parintii lui au pierit in foc la Hamburg, in timpul atacurilor aeriene, si iubita lui a cerut sa fie casatoriti la distanta, va avea un copil... O cunosc, e cu-adevarat o fata buna si de treaba, Ortrud a lui, si-l va face sa-si bage mintile in cap... Va rog mult, nu-l impuscati!
Inchise scurt ochii, rasucind in maini sapca, si adauga cu voce scazuta:
— Ii pot tine locul eu, daca vreti. Ma puteti trimite pe front acolo unde urma sa mearga el. Stie sa conduca tractoare, asa ca se va descurca si cu un Krupp sau Borgward, si nu v-ar lipsi aici niciun om... E prietenul meu, domnule Domberg, vreau sa zic: sturmbannfuhrer, un om intr-adevar valoros. Isi va indrepta greseala.
Din termosul deschis se ridica aburul; superiorul se uita tinta la imaginea din volumul masiv, Madona invesmantata in albastru citind dintr-o carte pe-o pajiste inflorita. Cand sorbi din cafea, o picatura se prelinse pe ceasca ramanand insa agatata de fundul ei.
— Prietenul dumitale, dragul dumitale prieten... Clatina din cap, narile ii zvacneau. Ia zi, cat crezi ca mai rabd s-ascult toate astea, soldat? Vino-ti in fire! Chiar starui cu seriosul in favoarea unuia care voia sa va abandoneze pe dumneata si pe camarazii lui [...]”