Levantul - Mircea Cartarescu

• Autor distins cu Thomas Mann Prize pentru literatura

Editie adnotata de Cosmin Ciotlos

L-am inceput in 1987, cred ca era primavara. Eram un amarat de profesor la o scoala generala din fundul Colentinei, proaspat casatorit si cu o proaspata fetita in carucior. Am inceput Levantul pe un colt de masa de bucatarie acoperita cu musama, batand la masina cu o mana, iar cu cealalta impingand carutul inainte si-napoi pe vinilinul murdar al bucatariei. Timp de un an si jumatate am scris vreo sapte mii de versuri lasandu-ma, pur si simplu, purtat de „zefirii“ stilurilor si-ai prozodiei. Dupa vreo trei canturi am stiut ca poemul avea sa fie o epopee clasica, in douasprezece parti, si ca va cuprinde o lume autosuficienta si completa, cu geografia si istoria ei, cu povestile ei amoroase si politicesti, cu intrigile si tradarile ei, cu filozofia si fantasmele ei. Ultimele parti, tot mai transparent pamfletare, le-am scris cu urechea lipita de radio, ascultand, ca toata lumea, Europa Libera. Voda „si al lui perfect orand“ mai aveau foarte putin de trait… Am terminat poemul prin toamna lui 1989, cu cateva luni inainte de „revolutiunea“ ce-avea sa se dovedeasca la fel de suspecta ca si cea din poema mea: „Stiu, e un esec penibil, stiu, taruki si paluki…“ - Autorul
Fragment din „Cantul al doisprezecelea”:

„Floare-a lumilor, otrava ce distili intre petale,
Semiluna care aur pui pa turle da cristale,
Vis al lenesei cadine ce pe perini de atlaz
Fundul greu strevede dulce pan salvarii de siraz,
O, Levant, ostroave-n marea limpezita ca paharul,
Sertaras unde miroasa cimbrul si enibaharul
Ce Dimov intr-o poema n-apuca a mai descri,
Zeci de tronuri hade-n cari sade cate-un Hangerli,
O, Levant, Levant feroce ca si pruncul care bate
Cuie intr-o pisicuta adormita — cine poate
Neagra ta tristete-a trage-n al sau pept si a sta viu?
Cand pornii poema asta cat eram de cilibiu!
Joaca imi parea a face sa traiasca-n epopee
Spanga de barbat alaturi de pept fraged de femee,
Stiluri mult sofisticate sa aduc dantr-un condei
Cum calugarul infloare pergamintul da minei.
Ticluiam, cu muzichie da clavir si da spineta,
Vreo istorie pe apa, vreun soi de opereta,
Plictisit fiind de joasa poesie-a vremii noastre...
Cum suceste cofetarul acadele roz, albastre
Impleteam si eu la frase, umilitul condeier
Radicand nu turnul Babel, ci doar tortul lui Flaubert.”